Mai bine să fie bune decât să fie rele. Mai întâi! 😉
1. Decât să citesc un mic tom cu reguli la un joc, mai bine îmi stric ochii cu un roman.
Am zis roman? Dacă-am zis, să se ştie că nu m-am referit la stră-stră-străbunicul vreunui italiano-macaronaro (vreun Augustus, ceva) ci la furnicuţele negre aranjate divers pe mai multe foi de hârtie puse una peste alta şi care zic în general bazaconii dacă le dai de cap.
Ei bine, când e vorba de jocul Augustus, gândurilor nici măcar nu le trece prin cap să zboare la vreo operă periculos de literară. Asta pentru că regulile sunt puţine şi simplu de înţeles, ca populaţia de la sate.
Cumva, cu mai multe cuvinte şi cu ilustraţii, regulamentul zice practic: „Trage simbolul din pungă. Toţi Augustuşii de la masă pun un pitic roşu (mipăl – dar dacă-i mic, pot să-i zic şi pitic, nu?) pe vreo carte, dacă sunt în stare. Ai completat toate oportunităţile imobiliare de pe un obiectiv? Bing…ăăă AVE CAESAR!”.
Serviciul tău în slujba împăratului a început să dea roade întru veşnica-i pomenire! Şi cu ceva plusuri pentru tine, gen puncte de victorie, abilităţi, resurse că doar toţi tre’ să trăim nu? Când cineva (nu dau nume) are cel de-al şaptelea succes succesiv în succesiune se termină jocul. Se numără punctele de victorie de pe cărţi, se adună bonusurile şi se desemnează cel mai de succes roman! Şi aici nu mă refer la furnicuţele negre care sunt aranjate divers pe mai multe foi de hârtie…Nu mai continui, cred că aţi prins ideea! 🙂
2. Ştiţi care-i avantajul sexului în grup? Că poţi să lipseşti! 😉
În nici un caz nu trebuie să se înţeleagă că asta sugerez să se întâmple şi în cazul lui Augustus. Jocul oricum n-are nici o aluzie sexual-erotică pe lângă faptul că nu există nici o prezenţă feminină în joc, nici măcar sub formă de cariatidă. Doar vreau să subliniez că activităţile executate în grup au anumite avantaje. În cazul jocurilor de societate, cu cât grupul este mai mare, cu atât potenţialul de distracţie creşte. Mai ales dacă nu lipseşti!
Doi jucători se pot înmulţi până la şase ca să combată în acelaşi timp pentru obiectivele expansioniste ale Imperiului Roman. Iar şase e o cifră destul de exclusivistă în lumea jocurilor, mai ales având în vedere faptul că ”Augustus” se scalează perfect şi se joacă la fel de bine indiferent de numărul de jucători.
Ba chiar cred că dacă eşti dispus să ai probleme cu poliţia şi să răpeşti ca să sechestrezi nişte mipăli de la alte jocuri poţi sălta liniştit numărul maxim de adversari. Aş zice că se poate, fără nici o problemă majoră, până la 8. Obiectivele (cărţile) sunt destule şi cred că se poate trage şi de bonusuri, ca să fie bine pentru toată lumea. Şi ca să nu fie rău!
Cum ar fi o variantă de joc cu tine şi consoarta, cu babacii ambelor părţi şi cu câte un bunic de la fiecare, pentru echitate? Genealogic! 😉 Iar dacă mai sugi un pic burta, poate încap şi perechile bunicilor.
3. Şi care să fie a treia bună?
Să fie grafica limpede şi simpatică? Să fie timpul extrem de rezonabil de joc?
-E faptul că iei şi tu bătaie!!! Mi se suflă (ţipă triumfător, de fapt) din culise.
Şi-acum, cu toată ruşinea, tre’ să zic că mi-am luat-o-n freză de-am dat în bâlbâială la jocul ăsta. Şi asta de mai multe ori decât am reuşit să dau… 🙁 Mda…o tristeţe tristă care mă întristează. Şi doar pe mine dar nu şi pe ceilalţi…Şi mai trist! Maxim de trist!
Prin urmare, indiferent de câte ’jde miliarde de jocuri şi chintale de experienţă ai tu în spate până la momentul respectiv (plus lecţii de istorie despre Imperiul Roman), toţi jucătorii pornesc cu aceleaşi şanse de câştig. Adică e un joc pe care-l scoţi liniştit pe masă şi nu complexezi pe nimeni, nici măcar pe tataie! Că doar n-au apărut degeaba părinţii dimpreună cu înaintaşii lor în discuţia de la punctul 2, nu?
Dar asta nu exclude, totuşi, şi nişte tentative tactico-strategice care pot să-ţi iasă…sau nu, în funcţie de norocul de extragere.
Şi uite-aşa lumea cu care l-am jucat îl tot cere pe masă (ăsta da avantaj!), dornică să-mi vadă sângele (urât din partea lor)!
Nişte MONŞTRI! Norocul lor că-mi sunt simpatici! 😀
Şi-acum şi-alea mai rele decât alea bune!
1. Prima şi cea mai evidentă „rea” e …hectarul! Adică HECTARUL de cutie care mi-a ridicat obstacole aproape insurmontabile la introducerea lui în umilu-mi apartament de bloc comunist.
La intrarea în scară a fost simplu, că uşa-i mai largă. La lift în schimb… n-am putut intra cu respectivul hectar de carton frontal. Dar nici cu abordarea laterală sau diagonală n-am avut vreun succes. Aşa că am fost nevoit s-o iau pe scări. Până la etajul şapte. Cum se mai gândesc romanii la sănătatea românilor chiar şi după atâta timp de la dispariţia Imperiului lor… Noroc că, deşi era aşa mare, nu era chiar aşa de grea!
La intrarea în casă am păşit fără grijă. Că doar uşa de la intrarea în apartament e mai mare decât uşa de la lift, nu? Ei bine chiar aşa şi e, dar tot n-am putut să intru cu el odată. După multiple încercări şi „eşece” l-am împins mai întâi pe el, pe Augustus, pe o laterală şi uşor înclinat, după care am reuşit să intru şi eu. Ufff, câtă transpiraţie pe căldurile astea!
Acuma, că aveam monstrul în casă, trebuia să văd şi ce-i înăuntru!
Zis şi…desfăcut!
Super ţeapă! a fost primul meu gând. Că înăuntru nu era nimic! Cum se poate aşa ceva??? Şi după câte chinuri am îndurat cu introducerile succesive prin diverse dimensiuni de uşi…
Dar Dumnezeu e mare şi le vede pe toate! În acel moment o rază rătăcită de soare a picat într-un colţ al cutiei şi-am avut o revelaţie: componentele erau totuşi acolo! Doar că…puţine rău!
Acum, lăsând miştoul la o parte, să nu credeţi că „Augustus” e vreo bestie gen „Ogre” care înclină blocul spre partea unde e „parcat”. Are o cutie ca cea de la Catan. Şi pot să zic că nu mă deranjează cutiile mari cu multe componente care ocupă spaţiul pe măsură. Dar mă deranjează grav cutiile care sunt pline cu aer în cea mai mare parte, cum e şi cazul de faţă.
Poate autorii jocului (sau cine s-a ocupat de cutie) stau în vreun castel cu spaţiu aproape infinit la dispoziţie, dar pentru unul ca mine care poate bântui doar prin două camere, spaţiul e o problemă. MARE!
Aş fi apreciat mult mai mult dacă cutia era un sfert din cea actuală. Şi chiar şi aşa rămânea spaţiu suficient pentru încă vreo 3-4 extensii de cărţi şi piesulici de carton. Cel puţin!
2. Ştiţi cum se irită pielea atunci când eşti cu capu-n nori şi intri-n urzici?
Ei bine aşa îmi apar mie pete pe creier atunci când văd regulamentul.
Ce aud? Că mă contrazic de unul singur? Că spuneam că „regulile sunt puţine şi simplu de înţeles, ca populaţia de la sate” ?
Mă bucur că a apărut acestă întrerupere în discursul meu, pentru că aşa pot să subliniez răspicat diferenţa dintre reguli (să le zicem principiile care guvernează lumea jocului) şi regulament (suportul de hârtie care aduce la cunoştinţa celor interesaţi principiile mai sus menţionate).
Aşadar să continui…
Regulamentul arată ca un burduf de acordeon, din vreo 3 foi, printate şi pe o parte şi pe alta. Niciodată nu ştiu unde dracu’ e prima pagină fără să mă uit la numerotarea paginilor şi am pierdut o grămadă de timp de fiecare dată când am căutat orice tip de lămurire.
Noroc că nu mai am nevoie de el.
Ce-avea dacă era ca o cărticică, cum sunt la 99,99 % din celelalte jocuri?
Ştiu eu, ştiu eu: încăpea într-o cutie mai mică!
3. Şi ca să fie egalitate cu alea bune, mai vine una rea: cărţile. Adică mai precis formatul.
De ce le-au făcut şi pătrate şi atipice?
Tot eu ştiu: ca să se chinuie amărâţii de proprietari atunci când caută sleevuri!
Ai dracu’ autori! Auzi: să fie ei originali pe banii şi pe timpul meu!!!
Am vreo 10 jocuri la activ, cred că vreo 4 în 2 jucători, vreo 2 în 3 jucători şi vreo 4 în 4 jucători. Plus/minus vreo 2-3. Nu-s sigur, că nu le-am trecut pe toate pe BGG.
Pentru un joc pe care l-am văzut pentru prima dată acu’ vreo 2 luni e mare lucru, având în vedere că am jocuri în colecţie cumpărate chiar şi de un an jumate care n-au văzut masa până acum.
Dacă întrebaţi lumea cu care mă întâlnesc eu frecvent pentru vreo partidă, două, trei o să aflaţi că nu mă dau în vânt după jocurile care ţin de noroc. Îmi plac în general cele la care poţi să controlezi într-un fel sau altul ce se-ntâmplă prin ele.
Aşa că am văzut mai mult decât în mod normal din globii „ochiulari” ai prietenilor mei ca semn de surprindere extremă când m-au auzit susţinând sus şi tare că-mi place „Augustus” pentru că (dacă nu v-aţi prins până acum) norocul este primadonă când este vorba de acest joc.
Dar e o caterincă de joc, distractiv şi surprinzător şi nu mă deranjează deloc! Plus că e perfect de jucat când mai întârzie un partener la vreun joc mai serios, sau între două jocuri de categorie grea.
Aşa că primeşte recomandarea mea, mai călduroasă decât arşiţa verii!
Mai ales că a ieşit la noi în ţară „Jocul anului” la categoria „Începători”, distincţie cu care sunt perfect de acord!
Articolul Cu bune si cu rele – Rise of Augustus a fost scris de Eugen Demeterca pentru Concursul aniversar 5 ani de Board Games BLOG – Plusuri si minusuri in jocul de societate X. Textul articolului nu a fost editat.
